Căutarii...

Sunt sigur că, cel puţin unii dintre noi, mai ales cei care nu suntem aşa de cuprinşi de viaţa materială de aici, de pe Terra, mai avem în noi amintirile unei călătorii printre stele. Ne place să visăm şi să ne amintim de clipele petrecute în spaţiu, de muzica planetelor, de singurătatea de acolo dar şi de sentimentul de a aparţine unui grup. Este posibil că slăbiciunea umană să provină tocmai de aici. Poate că am fost abandonaţi aici sau pe o planetă aiurea şi ne este dor de noi, de ceea ce am fost.
În clipele când nu ne regăsim, simţim că locul nu ne este aici, că ne lipseşte ceva. Poate că speranţa şi credinţa său născut pe această planetă, tocmai pentru a ne uşura perioada vremelnică de staţionare aici. Este oare nevoie de aceasta uitare a originilor poate pentru că, odată am săvârşit multe greşeli? Suntem conştienţi de această aşteptare şi uneori simţim povara pedepsei de a nu putea ştii cine mai suntem şi care este rostul nostru.
Căutăm în secret o zeitate neştiută. Negăm sau acceptăm zeităţile actuale, dar uneori ne dăm seama că ele nu ne ajung, nu ne sunt suficiente. Poate că simţim că sunt inventate de noi tocmai pentru că nu le mai ştim pe cele care ne reprezintă. Bătălia dintre bine şi rău, dintre a fi mai mai buni sau a deveni mai altfel decât suntem acum, nu reprezintă dovada că încă ne căutăm? Că încă suntem departe de a ne redescoperii?
Un lucru este bun: continuăm să ne întrebăm, să căutăm în noi şi în jurul nostru posibilul răspuns. Ceea ce poate naşte o nouă întrebare: ce vom face atunci când vom afla? Vom căuta să ne punem întrebări sau vom sfârşi fără a mai avea speranţa şi credinţă: şi acum ce?